Zarzăre

Impresionată de bogăţia fructelor corcoduşului din curte, azi vroiam să scriu câte ceva despre beneficiile lui cosmetice. Din păcate, nimeni nu a fost interesat de o asemenea abordare şi am găsit ceea ce ştiam şi eu, anume că ar fi materie primă pentru licoarea tradiţională ţuică şi ocazional pentru suc, sirop, compot şi gem. 

Pentru cine nu ştie, corcoduşele verzi dau un gust deosebit ciorbelor de primăvară. Mama chiar le fierbe, le pasează, le pune în sticle bine închise şi le foloseşte pe timpul iernii când ne săturam de atâta zeamă de varză.

Aşadar, corcoduşul (Prunus cerasifera), din familia Rosaceae, este printre primii arbori care înfloresc primăvara. Se cultivă dar, în general, creşte în mod spontan în toate regiunile ţării. Este unul din cei mai răspândiţi portaltoi. Are înălţime de până la 8 m, flori albe sau roz, frunze de la verde la maro-roşiatic. Fructul este o drupă sferică de culoare galbenă, roz, portocalie, roşie sau brună.

Corcoduşele conţin apă (cca. 90 %), proteine, celuloză, vitamine (A, complex B, C), pectine, substanţe minerale (calciu, fier, fosfor, magneziu şi potasiu).

Sunt bogate în vitamina A (un antioxidant puternic care neutralizează radicalii liberi, stimulează creşterea oaselor şi reglează funcţiile hormonale) şi vitamina C (tot un antioxidant puternic cu rol în reducerea stresului, vindecarea afecţiunilor respiratorii, diminuarea proceselor inflamatorii, combaterea anemiei).

Asupra întregului organism corcoduşele au acţiune fortifiantă, revigorantă, tonifiantă, uşor laxativă, calmantă. Sucul este recomandat în curele de slăbire. Compresele cu suc de corcoduşe au efect cicatrizant.

Cum tinereţea şi frumuseţea vin şi din ceea ce mâncam nu doar din ce tratamente cosmetice aplicăm, pot să spun că toate vitaminele şi mineralele conţinute de corcoduşe au efecte benefice asupra tenului nostru.

În plus, eu voi încerca o mască din corcoduşe coapte bine, zdrobite şi amestecate cu o lingură de miere şi un strop de ulei aromat. 

Şi un compot de zarzăre numai bun pentru temperaturi ca cele prognozate săptămâna viitoare!

Coacăze

Înainte să plec la serviciu, am trecut din nou pe la zmeurul din curte să-i spun bună dimineaţa şi să mă bucur de roadele sale dulci şi parfumate. Alături de el, coacăzul încerca să prindă cât mai mult soare ca să-şi coacă şi el fructele.

Coacăzul negru (Ribes nigrum), din familia Grossulariaceae, este un arbust cu origine în regiunile nordice, are forma de tufă şi înălţime de până la 2 m, creste atât cultivat cât şi spontan prin păduri, tufărişuri, lunci şi marginea grădinilor. Înfloreşte în aprilie – mai iar fructele se maturizează în iulie. Au culoare neagră cu pete galbene şi formă sferică cu diametrul de cca 1 cm. Conţin minerale şi vitamine dintre care 300 mg % potasiu şi 150 mg % vitamina C.

În fitoterapie, se utilizează frunzele (ameliorează sindroamele inflamatorii şi alergice), fructele (previn accidentele vasculare şi întăresc acuitatea vizuală) şi seminţele (uleiul tratează afecţiunile coronariene, diabetul, dereglările ciclului menstrual, hipertensiunea).

Coacăzele se folosesc în cosmetică sub formă de extract sau ulei şi intră în compoziţia cremelor antirid, a loţiunilor pentru ten uscat, a loţiunilor pentru tonifierea firelor de păr, a cremelor calmante a arsurilor solare.

Pentru împrospătarea tenului se prepară o mască din două linguri coacăze care se zdrobesc şi se amestecă cu o lingură de miere de tei. Se aplică pe faţă, gât şi decolteu, se lasă 20 min şi se clăteşte cu apă minerală. Vitaminele conţinute de mască netezesc ridurile fine şi catifelează pielea. Pentru hidratare se poate adăugă o lingură de smântână.

 Pielea mâinilor se întreţine cu un macerat din două linguri de frunze mărunţite şi lăsate în  apă caldă 24 ore. Se strecoară şi se pun comprese cu tifon steril.   

Ca şi zmeurul, coacăzul ne dă fructe pentru îngheţată, dulceaţă, gem, prăjituri, alcoale. Aştept cu nerăbdare să se coacă….

Zmeură

Aseară vorbeam la telefon (încă mai folosesc acest mijloc de comunicare în ciuda internetului omniprezent) cu un prieten şi acesta îmi spunea că se delectează cu ceva caise şi zmeură proaspăt culese din grădina lui. Noroc cu el că mi-a reamintit de tufa de zmeur pe la care nu am mai trecut de vreo săptămână. I-am făcut o vizită în aceasta dimineaţă şi am avut surpriza să o găsesc aşa:

Prin urmare, azi avem în meniu zmeur.

Zmeurul (Rubus idaeus), din familia Rosaceae este un arbust cu înălţime de până la 2 m, care creşte sub formă de tufă, are ghimpi şi frunze păroase, se găseşte atât cultivat cât şi spontan prin luminişuri, păduri, coaste stâncoase. Preferă lumina soarelui şi solurile umede. În mod normal, fructele ajung la maturitate în perioada iulie – august şi presupun că temperaturile ridicate din ultima vreme le-au grăbit să se coacă.

Frunzele au taninuri, pectine, acizi organici, ulei volatil şi conţin multă vitamina C (aprox 800 mg %). Au proprietăţi antioxidante, astringente, dezinfectante, sudorifice, tonice. Cu ele se tratează afecţiunile gastrice (gastrită, ulcer gastric, arsuri gastrice, reflux gastro-esofagian, diaree) şi afecţiunile aparatului urinar.

Mlădiţele de zmeur, preparate în special sub forma de gemoderivate, conţin substanţe bioactive cum ar fi aminoacizi, hormoni vegetali de creştere, proteine, vitamine şi minerale. Sunt foarte eficiente în reglarea hormonală şi din acest motiv se utilizează pentru tratarea chisturilor ovariene, a frigidităţii, a tulburărilor menstruale (amenoree, dismenoree, hipomenoree, oligomenoree), mastodiniei, mastopatiei fibrochistice şi ca adjuvant în perioada menopauzei.

Fructele conţin zaharuri, pectine, proteine, minerale (calciu, cupru, fier, fosfor, magneziu, mangan, potasiu, zinc) şi vitamine (A, B₁, B₂, C, D, E, P). Potasiul conţinut este de cca 120 mg %.  Au acţiune antioxidantă, antiinflamatoare, antiseptică şi tonică. Fiind un concentrat de vitamine şi minerale, stimulează imunitatea şi regenerează întregul organism.

În cosmetică, zmeurul se foloseşte pentru întreţinerea şi curăţarea tenului gras, netezirea ridurilor fine, înlăturarea efectelor îmbătrânirii, tratarea erupţiilor cutanate, împrospătarea tuturor tenurilor. 

100 g zmeură bine coaptă, câteva frunze de mentă şi două linguri de smântână se pun în mixer şi se amestecă pentru cca 20 sec până devin o pastă omogenă. Masca astfel obţinută se întinde pe faţă şi gât iar după 20 min se spală cu apă minerală, la temperatura camerei.

Menta şi zmeura purifică şi împrospătează pielea iar smântâna o înmoaie şi hidratează.

Tenul gras se curăţă cu o mască din zmeură zdrobită şi întinsă pe faţă pentru 20 min.

Eczemele se tratează cu un decoct din două linguri de frunze uscate şi mărunţite care se fierb timp de 5 min cu 250 ml apă. După ce se răceşte, se strecoară şi se aplică sub forma de comprese pe zona afectată.

În plus faţă de proprietăţile curative ale zmeurului, vă mai puteţi bucura de el prin fructe proaspete, prăjituri, dulceaţă, îngheţată sau zmeurată.

Informaţiile despre zmeur au depăşit sfera cosmetică şi aceasta deoarece apreciez foarte mult eficienţa lui în procesele de reglare hormonală.

7 scări

La un moment dat am vrut să scriu câte ceva despre proprietăţile uimitoare şi puţin cunoscute ale socului. Din păcate, m-am gândit la el prea târziu şi nu mai era nici unul înflorit în oraş.

Zilele aceste, însă, neprevăzutul m-a dus la munte şi l-am găsit acolo puţin înflorit şi foarte mult îmbobocit la aceasta vreme.

Sâmbătă, la Şapte Scări, temperatura era de 14⁰ C la ora 14.00. După un urcuş în ritm alert, am abandonat traseul în faţa scărilor de metal, verticale şi alunecoase. Restul grupului, temerari sau doar obişnuiţi cu muntele, au continuat să urce şi s-au întors cu poze impresionante.

       În acest timp, am făcut şi eu poze cu socul pe care am fost mirată să-l găsesc acolo. Aşadar, floarea lui şi despre el:

 Socul (Sambucus nigra) din familia Caprifoliaceae este un arbust de origine euro-asiatică, ce creste spontan de la câmpie până la munte pe etajul fagului. Ajunge la o înălţime de 10 m, înfloreşte, în funcţie de regiune, în perioada mai-iulie şi are utilizare alimentară, cosmetică şi medicinală. Florile conţin cantităţi apreciabile de vitamina C şi potasiu.

Ceaiul din flori de soc este antitusiv, febrifug, imunostimulent şi sudorific, provocând transpiraţii abundente. Se foloseşte în caz de guturai, gripă sau bronşită deoarece scade rapid temperatura, calmează tusea şi grăbeşte procesul de vindecare.

Fructele sunt printre cele mai puternice detoxifiante folosite în fitoterapie. Sucul din fructe are efect antiseptic, diuretic, depurativ,  laxativ. Reduce retenţia hidrică şi neutralizează radicalii liberi din organism. Acelaşi efect îl are şi extrasul din coajă de soc.

Fructele şi coaja se folosesc pentru detoxifiere, în curele de slăbire, în afecţiunilor rinichilor şi ale vezicii urinare şi în tratarea reumatismului.

Din flori se obţin socată şi vin de soc iar din fructe se prepară sirop, compot, gem şi dulceaţă.

În cosmetică, se folosesc numai florile uscate deoarece cele proaspete pot produce eriteme. Sunt indicate, în special, pentru tenurile uscate, iritate şi congestionate.

Se toarnă 250 ml apa clocotită peste două linguri de flori uscate şi mărunţite. Se lasă acoperit pentru 30 min după care se strecoară şi se spală faţa cu un tampon de vată. Cu infuzia rămasa se aplică comprese cu tifon steril. Are acţiune antiseptică şi antiiflamatoare. Cu aceleaşi comprese se tratează ochii iritaţi şi congestionaţi.

Mâinile aspre şi crăpate se masează cu o cremă din flori de soc. Pentru aceasta se topeşte la Bain-Marie o bucăţică de ceară curată şi o bucăţica de unt de casă. Peste acestea se toarnă o pulbere fină obţinută dintr-o lingură de flori de soc uscate şi măcinate. Se amesteca totul bine şi se toarnă într-o cutie de culoare închisă. Trebuie lucrat foarte repede deoarece ceara se întăreşte şi crema va avea prin ea un soi de solzişori.  

Din câteva flori de soc puse la macerat în ulei de măsline, se obţine un ulei indicat pentru pielea îmbătrânită, uscată şi rugoasă (în special genunchi şi coate).

În final, nu-mi rămâne decât să vă spun să mergeţi la munte să culegeţi soc. Încercaţi chiar să urcaţi cele 7 scări.   
   Succes!

Leac

Pentru că finalul săptămânii îmi reaminteşte peripeţiile avute la mare (la soare şi la vânt), m-am gândit să scriu câteva rânduri despre un alt leac pe care l-am folosit cu succes în regenerarea epidermei mele prăjite.

Leacul este de fapt un ulei aromat făcut de mine din plante macerate şi o serie de uleiuri presate la rece. Uleiul, în diverse combinaţii, îl folosesc de mulţi ani, de când am renunţat la creme şi loţiuni. Aceasta deoarece, indiferent de cine erau produse, cât costau şi cat de naturale erau, eu făceam în permanenţă alergie. Nu am aflat care din compuşii acestora provocau alergia dar presupun că unul care se regăsea în compoziţia tuturor, chiar şi aşa-zis bio.

Reţeta uleiului este proprie şi am ajuns la ea după ce am citit despre beneficiile plantelor şi cum pot fi ele utilizate şi combinate în funcţie de efectul dorit.

 Aşadar, plantele care m-au ajutat să-mi păstrez pielea:

Iasomia: are acţiune antiinflamatoare, antiseptică, calmantă şi cicatrizantă. Hidratează pielea sensibilă, o calmează pe cea iritată şi congestionată, o corectează pe cea pătată.

Lemnul dulce: este antiinflamator, cicatrizant şi emolient. Hidratează pielea uscată, netezeşte pielea ridată, tratează arsurile solare.

Menta: are proprietăţi antiseptice, astringente şi sedative. Calmează pielea congestionată şi o împrospătează pe cea ofilită.

Rozmarinul: este antiseptic şi cicatrizant. Vindecă rănile şi cicatricele, împiedică înmulţirea microbilor, calmează inflamaţiile.

Salvia: are proprietăţi antiseptice, astringente şi tonice. Acţionează în cazul pielii congestionate, ridate şi uscate.

Trandafirul: are acţiune astringentă, antioxidantă, antibacteriană, cicatrizantă, hemostatică şi emolientă. Curăţă pielea pătată, o hidratează pe cea îmbătrânită, tratează eritemul solar. Este benefic tuturor tipurilor de piele inclusiv celor sănătoase.

Mai sunt şi alte plante (cum ar fi pătlagina) dar eu pe acestea le-am avut la îndemână.

Acum ştiţi cu ce va puteţi regenera pielea dar mai bine vă feriţi de efectele soarelui şi ale vântului. 

Aveţi grijă de voi în acest weekend pentru că se anunţă tot felul de evenimente meteo.

Pătlăgica roşie

Roşia (Lycopersicon esculentum), familia Solanaceae este o plantă erbacee, anuală, cu înălţimea între 30 şi 300 cm, cultivată în grădini, sere şi solarii. Preferă o temperatură medie de 22 C, lumină intensă şi umiditate crescută. În condiţii naturale, înfloreşte în luna iunie.

Fructele au forme şi culori diferite (roze, galbene, roşii, vişinii). Sunt bogate în potasiu şi magneziu. Mai conţin glucide, amidon, lipide, carotenoide, fitohormoni, vitamine (C, B₁, B₂, B₆, PP, K).

În cosmetică roşia are acţiune antiinfecţioasă, antifungică, astringentă, energizantă, hidratantă, stimulentă şi tonică. Tratează acneea, îndepărtează punctele negre, calmează pielea congestionată. Se recomandă pentru îngrijirea tuturor tipurilor de ten şi a mâinilor.   

Roşia se foloseşte foarte simplu: se taie pe din două şi se freacă pielea cu ea; se zdrobeşte şi se aplică pasta rezultată pe faţă; se stoarce iar sucul se foloseşte ca atare sau se amestecă cu alte ingrediente.

Sucul se poate face cu storcătorul, maşina de tocat, mixerul sau cu o sită. Se foloseşte imediat.

În cazul tenului gras şi seboreic, sucul fiind astringent, întăreşte pielea şi ii redă fermitatea. Pentru tenul uscat se amestecă cu smântână, o picătură de ulei, puţină cremă de faţă, brânză de vaci sau o bucăţică de unt. Masca rezultată este hrănitoare şi hidratantă.

Ten limpede şi curat se obţine amestecând două linguri de suc cu o lingură de tărâţe. Se aplică pe faţă şi gât, iar după 20 min se spălă cu apă călduţă. Se unge cu o picătura de ulei aromat.

Daca pielea este sensibilă, masca se foloseşte o singură dată pe săptămână. 

Se masează mâinile cu o cremă făcută din o lingură de suc sau pastă de roşii şi o linguriţă de glicerină. Calmează iritaţiile produse de detergenţi şi catifelează pielea.

Efectul este deosebit dacă sucul de roşii se combină cu suc de fructe: caise, piersici, visine, zmeură etc.